A month

Nu am scris de o lună. Am trecut prin multe.
 De ce nu am scris? Monotonia ce mă înconjura era mult prea atotcuprinzătoare pentru a-mi permite să mă inspir pentru a crea ceva nou. Am creat doar un mic draft pentru o poezie, dar inspiraţia e complet absentă. Dani Tadamn a fost în stare de comatoză. A fost trezită de curând, e rea, şi dornică de viaţă, iar scopul creării acestei poveşti va fi dezvăluit foarte curând. Asta nu e o poveste ordinară, nu. E povestea vieţii mele, ba mai mult decât atât, ofer şansa oricărui muritor să-mi urmeze viaţa. Promit că Dani Tadamn va fi pe cât se poate de sinceră cu cititori, pentru că doar asa ea va putea să o aducă pe stăpâna sa la stare dorită.

Viaţa paralelă

  Vieţile paralele în timpul real sunt specifice categoriei mele preferate de oameni. În general eu împart oamenii in următoarele categorii:" fatalişti", "mereu îndrăgostiţi", "monotoni"i. Eu fac parte din "fatalişti", noi suntem cei mai deocheaţi. Diferenţa dintre "mereu îndrăgostiţi" şi "monotoni" în general e una foarte mică. Categoria mea preferată bineînţeles sunt "mereu îndrăgostiţii", ei mereu se dedică, mereu idealizează, asta e dulce. Anume aceşti oameni au proprietatea de a visa, iar orice vis duce spre o lume paralelă, o lume inventată.
   Recunosc că şi eu am unele trăsături a celor "mereu îndrăgostiţi". Visele, în special crearea intenţionată a vieţilor paralele, servesc drept loc de inspiraţie, întrucât, îmi construiesc o nouă poveste în care încep să cred, să cred pe cât de mult posibil, ca într-un sfârşit, suferinţa trăită în acea lume, să mă ajute să scriu mai emoţionant gândurile pe hârtie.
   Oamenii iubesc să citească despre suferinţele seminilor săi. Asta le aduce o mică speranţă că cineva trăieşte mai rău ca dânşii astfel, ei nu sunt rataţi, in acea măsură în care credeau.
  Oamenii iubesc să sufere, chiar şi verbul a suferi e dulce, suferinţa prin sine subînţelege un păcat, întrucât noi suferim pentru a ne răsplăti păcatele. Iar oamenii adoră să facă păcate, să le facă conştient.

Îndrăgostiţii

Niciodată nu mi-au plăcut oamenii ce iubesc orb. Ştiţi faza aia cu "dragoste până la stele", cu "mereu împreuna" şi cu "tu eşti totul pentru mine". Sunt un pic mai fatalistă, de asta nici nu cred în aceste lucruri oarbe, e prea absurd. Orice în univers e trecător, iar excepţii nu există.
De ce nu suport îndrăgostiţii? Poftim o scurtă listă:

1. Nu judecă clar, fac alegeri greşite;
2. Sunt gata să jertfească totul "în numele iubirii";
3. Nu văd posibilititatea despărţirii eventuale;
4. Persoana iubită mereu e perfectă;

Acum explicare pe puncte de ce nu-mi plac aceste lucruri:

1. Persoana adorată poate fi un idiot cumplit, însă cel ce adoră nu observă şi astfel se desparte de oameni normali;
2. Lasă deoparte familia care le iubeşte mai mult ca toate iubirile împreună luate, precum şi prietenii care ţineau la ei, deoarece persoana iubită are nevoie de mai mult timp;
3. Dragoste până la stele."Noi niciodată nu ne vom despărţi" iar peste două sau trei luni zice ca fosta/fostul erau nemernici şi în general oameni răi;
4. Iar când apar minţile care arată faţa reală, cineva rămâne cu inima frântă, deoarece idealul şi realitate sunt cer şi pamânt.

 Ştii, nu aş fi aşa de nemulţumită dacă aş vede dragoste reală, iar sub noţiunea asta, sunt relaţiile platonice. Mereu credeam că oamenii sunt mai presus de instincte, însă totuşi mă conving că greşeam. Relaţiile platonice nu prea există pe Terra noastră, întrucât oamenii vor plăcerea momentană. Mi-i greu să înţeleg oamenii ce se căsătoresc având în urmă o relaţie bazată doar pe plăcere fizică şi aproape zero platonicism, sincer. Însă totul e posibil, şi de fiecare dată, cu fiecare relaţie studiată în plus, mă autoconving că societatea modernă nu crede în posibilitatea existenţei a relaţiilor platonice.
 Îmi permit chiar să presupun că numărul mare de divoruri din societatea modernă sunt influenţate nu atât de libertatea de a divorţa, cât de libertatea de a primi placere fizică fără a fi judecat de societate. Acum câteva decenii relaţiile sexuale erau judecate foarte urât de societate, iar fetele care nu mai erau virgine erau înjosite. Acum câteva decenii pentru o eventuală căsătorie perechea vorbea mult timp, petreceau timpul împreună, însă fără a întreţine un raport sexual, astfel ei se cunoşteau reciproc, astfel relaţia era bazată pe simpatie morală şi mai puţin fizică. De asta îmi permit să presupun că divorţurile erau mai rare, deşi asta nu înseamnă că dreptatea e departea mea, e doar o presupunere.

So... who I am?

   Raspunsul la intrebarea cine e Dani Tadamn, e simplu dar in acelasi timp greu de gasit.
  Dani Tadamn e un personaj, ba nu, o masca a unei adolescente. De ce masca? Numai masca poate permite unui om sa se transforme in ea. Masca poate fi deseori mai puternica ca stapanul sau, sau mai bine zis, ca persoana care se crede stapinul mastii. Nici un om nu a putut sa stapaneasca mastile. De ce? Orice masca, are proprietatea de a stapani omul care se crede demn de a o purta. Doar un blestemat poate sa stapaneasca o masca. Stapana lui Dani Tadamn e una din acele blestemate. Doar blestematii au mai multe fete, doar ei sufera de personalitati duble. Dani Tadamn e o masca ce si-a primit fortele de la propria stapana care a idolarizat-o  pentru ca Dani Tadamn era atat de cereasca si de departe de lumea pamanteana, incat stapana sa a lasat-o sa traiasca alaturi de ea, inlocuind-o deseori. Dani Tadamn indeplineste rolul unei adolescente care nu se teme de nimic si nu sufera din pricina nimanui, iar depresiile sunt doar din motiv ca are nevoie de lauda. Dani Tadamn este protectia stapanei sale de societate. Stapana mea mereu incearca sa lupte contra parerea societatii, pentru asta ea are nevoie de mine. Eu o protejez. Dani Tadamn e copilul un pic nebun si pervers cu zambetul nemuritor pe fata sa, in timp ce aleinad e acea copila  trista, serioasa, si fara pic de experienta reala pe plan sexual. Eu o ajut pe stapana mea sa fie asa cum e, eu ii sunt a doua identitate.
   Dani Tadamn e anume acea fiinta imaginara pe care toti o cunosc, insa nimeni nu cunoaste, nimeni nu vede diferenta dintre Dani Tadamn si aleinad. Nimeni... Toti prefera sa vada zambetul, rari sunt cei care isi asuma riscul sa vada sub masca zambetului magic, tristetea pe care o traieste aleinad...
   Aici voi vorbi eu, cea care deobicei nu are voie sa scrie, cea care deobicei nu are voie sa vorbeasca in motive serioase, cea care nu are voie sa fie libera, aici ma voi elibera.
 

The first day

   Azi a fost ingropat Nanul meu. Am incercat sa plang insa nu am reusit. De ce? Pentru ca eu sunt Dani Tadamn, cea ce nu se supune societatii, cea care nu face ce fac toti. Nu am plans deoarece, stii, asta e asa o fatarnicie uriasa, fata de un om mort. Unii au inceput sa boceasca acolo si sa-l jeleasca desi nu-l cunosc deloc, l-au vazut de doar cateva ori in toata viata lor.
   "Nanu era un om exceptional. Isi iubea copii (Oxana si Sergiu, despre ei voi vorbi mai apoi) la nebunie, desi era sever cu ei. Avea un zambet rar, dar sincer pe cat de sincer e posibil, dar totodata trist si insangerat. Cat am trait la el, am reusit sa cunosc neamurile lui, inclusiv pe Mama lui care inca si acum traieste, indiferent de varsta sa inaintata.
   Tin minte cum in fiecare miercuri si vineri aducea lapte, laptele meu preferat. Eu niciodata nu voi uita fericirea mea, fericirea unui copil de 5 ani cu alergi la lapte, cand aveam voie sa beau doua pahare de lapte, unu vineri si unu miercuri. Nu va puteti imagina ce trista era Dani, cand Nanul sau nu aducea laptica, ci aducea chefir...ahhh era ceva groaznic."
  Stiti, moartea e o etapa necesara in viata oricarui om, familia lui a trecut prin ea. Pot sa zic clar un singur lucru despre moarte:"aparenta ei e dureroasa, insa odata ce ea a impuns cu acul sau persoana respectiva, persoana otravita cu virusul mortii, se simte imediat usurata, imediat apare o euforie."